Repere Istorice

Istoricul comunei Avram Iancu este strans legat de istoria Tarii Motilor, vatra a atator evenimente din istoria poporului nostru.
La randul ei istoria Tarii Motilor si a Vidrei de Sus este strans legata de istoria mineritului de pe Valea Ariesului superior, de evolutia mestesugului prelucrarii lemnului si de activitatea comerciala a acestei zone.
Primele stiri le avem cu cinci secole inaintea erei noastre cand agatarsi cei iubitori de miere si metale nobile au locuit in regiune, iar dupa dansii dacii. Urme materiale care sa ateste prezenta omului preistoric nu s-au descoperit, viata preistorica a fost posibila datorita existentei unui vanat foarte bogat, ape curgatoare bogate in peste si a unui climat mai bland in aceasta zona depresionara.
In epoca bronzului si cea a fierului a fost obtinut aurul preistoric prin spalarea nisipurilor aurifere din albia Ariesului Mic sursa principala de procurare a aurului nativ.
Procesul de obtinere a aurului prin spalarea nisipurilor aurifere la Vidra de Sus continua si in timpul ocupatiei romane in Dacia. Astfel, pe malul drept al Ariesului Mic au fost identificate instalatii pentru exploatarea aurului prin spalare si chiar steampuri. Urme de steampuri cubice au fost identificate in locurile: (La Veselia Vadoancii) si Gura Vaii Pestelui.
Marturie a spalarii aurului din aluviuni stau ingramadirile de movile cu prundisurile spalate in ridicaturile din Lunca Ariesului, movile, acoperite cu iarba si paduri. Astfel de ingramadiri cu prundisuri spalate si asezate sub forma de movile pot fi identificate incepand cu „Sesul Onului”, „Gura Vaii Pestelui”, pana la „Gura Vaii lui Balan” si in aval, in satul Cartulesti si in alte puncte din satul Tarsa, in „Haldine” (peste Ariesul Mic vis-a-vis de centrul comunei) si in locul „La Talicu”. Populatia autohtona a fost crutata si folosita pentru extragerea aurului in folosul fiscului imperial, fiind supusi unui pronuntat proces de romanizare.
Marturie existentei unei populatii romanizate care expoata aurul din nisipul aluvionar, stau descoperirile arheologice intamplatoare. In deceniul VI al secolului al XX-lea, Niolae Jude, taran din satul Tarsa, niveland cateva movile de pietris din jurul casei sale de pe o terasa a Vaii Ariesului Mic, pentru a pune temelia fauriei, a descoperit cateva tuburi de argila folosite la canalizare. Profesorul Popa Mircea , directorul de atunci al Muzeului Memorial le-a datat ca fiind din vremea stapanirii romane.
In anul 1998 au fost descoperite in punctele de „La Goia” satul Avram Iancu-Centru si la Niculita Ramtului in satul Tarsa fragmente ceramice antice dintr-o pasta ce predomina culoarea rosu-caramiziu, apartinand secolelor II-III. Fragmentele fiind de olarie romana provinciala. Intre Valea Ariesului Mic, unde in perioada romana se spala aurul si celelalte zone aurifere din Muntii Apuseni, exista un drum roman de legatura. Aurul exploatat de aici, in perioada romana ajungea in monetariile din Siscia, Sirnium si Viminacium, sau probabil pana la Roma.

Atestare documentara
Localitatea Vidra este atestata documentar pentru prima data in anul 1595 in Privilegiul acordat de Cristofor Bathory principele Trasilvaniei cand reinoieste actul de danie asupra caselor si mosiilor sale din Tzopanfalva (Campeni) lui Nicolae Filimon. In vremea aceea localitatile Raul Mare si Raul Mic apartineau de Campeni.
Vidra de Sus, parte componentt a localitatii Vidra apare pentru prima data de Felsö-Vidra,Vidra Gyin Szusz in anul 1839. Vidra de Sus este amintita si in statistica Transilvaniei din anul 1850 sub numele Felsö-Vidra Vidra din Szusz, precum si in Buletinul Ceuberniului Provinciale pentru Marele Principat al Transilvaniei din 1854 . Cea mai veche mentiune a toponimului Vidra de Sus apare insa la 2 decembrie 1739, intr-un act de danie, redactat la Vidra de Sus .
Vechii locuitori ai comunei Avram Iancu fac parte din familia motilor sau „topilor”, cum sunt cunoscuti locuitorii din tinutul Campenilor urmasi directi ai dacilor si a colonistilor romani.
Denumirea de moti vine de la chica antica-obicei dacic purtat de barbati, intalnit pana in a doua jumatate a secolului al XIX -lea in Tara Motilor. Iar denumirea de top deriva de la cuvantul german „zopf”, care in romaneste inseamna tot chica, porecla data de functionarii austrieci, motilor, carora le spunea in nemteste: „zopfi-ger valachus”, in romaneste valahi-romani cu chica. Acest nume il purtau toti locuitorii dintre Mures si Biharia, locuitorii voievodatului romanesc Terra Tzapus.
Consemnarea termenului de Tzopan este atribuita prima oara lui Constantin Porfirogenetul in lucrarea sa „Descrierea Ardealului din secolul al XI-lea”.
Pentru acest secol mai avem precizarea facuta de N. Dragan (1933) care se referea la omonimul Biharia de la maghiarul Bihar. Nu excludem sa avem in maghiara un imprumut de la romani, deoarece Biharia si Chistag apar in cel mai vechi document maghiar medieval, privitor la Transilvania – „Gesta Hungarorul” (secolul XII).
Prima mentiune documentara a tinutului aurifer al Tarii Motilor dateaza din anul 1201, cand Terra Obruth, adica tinutul Abrudului ajunge in urma unei danii regale in stapanirea banului Yula, iar mai tarziu al lui Zaboulans Secuiul. In anul 1271 regele Stefan al V-lea a daruit tinutul capitulului din Alba-Iulia.
Mai tarziu locuitorii acestui tinut sunt mentionati in Bula papei Clement al VI-lea adresata voievozilor romani din Transilvania in 1345, unde se aminteste de un voievod de „Tzopus”, cu numele de Ambrozie. O alta mentiune a Terrie Tzopus este datata la 1308, cand regele Ungariei il da pe tanarul Otto Bavarezul, ajuns prizonier la voievodul Apor al Ardealului, in seama voievodului Hategului. Acesta il facu scapat prin oamenii sai si l-a condus prin Terra Tzopus, apoi prin Terra Belinis (Beinsi-Beius) in Maramures, scapand in Galitia de urmarirea magnatilor unguri.
Asezarile din zona Ariesului sunt mentionate intr-un document din anul 1366 „Districtum Terrae Obrugh cum Zlatna ac villis interitoris situatis”. In afara localitatilor mentionate in Valea Ariesului ar mai fi fost, in evul mediu timpuriu: Boeszerek, Campeni, Vidra si in sfarsit Raul Mare.
In acest tinut au fost organizate voievodate, conduse de cnezi si voievozi romani. La inceputul secolului al XIV-lea se afla in frunte voievodul roman Iacob, care si-a pierdut neatarnarea fata de regii Ungariei. Motii au umblat si trait din timpurile vechi ca oameni liberi ramanand in aceasta stare si dupa ocuparea Transilvaniei de regii unguri. In doua diplome, una din 1357, alta din 1365 regele Ludovic cel Mare ii numeste „Cives hospites si Montenistal”, iar Sigismund la anul 1428 ii lasa liberi si le intareste libertatea. Principii Ardealului care au urmat: Bethlen, Rakotzi si Apaffi prin diplome in mai multe randuri le-a intarit acest drept.
Locuitorii Vidrei de Sus sunt prezenti avandu-l in frunte pe Avram Iancu la adunarile de la Blaj, cat si la evenimentele care au urmat. Daca adunarea din 30 aprilie 1848, robotele si dijmele sunt desfintate prin vointa oamenilor, monopolurile seniorilor de asemenea, dregatorii sunt negati in multe sate. Motii sunt acum cei mai indarjiti si cei mai hotarati in asi face dreptate singuri. Motii vidreni inceteaza de a mai fi iobagi umiliti. Ei incep sa refuze serviciul pe care erau obligati a-l indeplinii gratuit, nu mai platesc taxele urbariale.
„Motii Vidrei de Sus, consatenii lui Avram Iancu raspund cu entuziasm cand sunt chemati la cea de-a doua adunare de la Blaj. Intre cei zece mii de moti organizati militareste sunt si consatenii sai. Acestia ar fi jucat un rol insemnat in organizarea Marii Adunari Nationale de pe Campia Libertatii in ziua de 3/15 mai 1848 in cete si carari”. Dupa adunarea de la Blaj, in Muntii Apuseni, motii erau de parere ca libertatea (stergerea iobagiei) trebuie obtinuta prin forta. Refuzul Dietei din 29 mai 1848 de a sterge iobagia, hotarand in schimb unirea Transilvaniei cu regatul ungar il determina pe Avram Iancu sa organizeze rezistenta armata. Pe 8 iunie 1848 Avram Iancu vorbeste poporului adunat in targul din Campeni, aratandu-le romanilor sa se pregateasca „fiindca a sosit timpul ca sa fie liberi” .
In a doua jumatate a lunii august 1848, Avram Iancu a iesit la lumina, a inceput recrutarea si instruirea a 800 de flacai din „garda nationala”. Intre 21-30 septembrie Avram Iancu cu 600 de moti inarmati, participa la o noua adunare la Blaj. Aici s-a format un alt Comitet National, Avram Iancu a fost numit prefect general-conducator militar al Transilvaniei (un fel de ministru de razboi). Intors in muntii lui s-a dovedit a fi un stralucit comandant militar, organizand forta militara si teritoriul Tarii Motilor, ca o republica romaneasca revolutionara numita Cetatea din Munti. La 19 octombrie s-a hotarat organizarea militara a Transilvaniei in 15 legiuni, fiecare legiune in zece tribunate, fiecare tribunat in zece centurii si centuria in zece decurii. In tinutul motesc Avram Iancu a organizat Legiunea „Auraria Gemina”. Intre cei zece tribuni a legiunii sale era si preotul Ioan Gombos din Vidra de Sus. Avram Iancu, Eroul Romanilor, isi trage originea dintr-o familie de iobagi de pe Valea Ariesului Mic. Bunicul sau Gheorghe Iancu a fost preot la Vidra de Sus, in 1784 a luat parte la rascoala lui Horea. Tatal eroului, Alexandru a fost al treilea fiu al lui Gheorghe Iancu s-a nascut la 1797, om destept, cu mintea agera, invatat, mult timp jude comunal si gornic de paduri la Vidra de Sus . Anul 1852 este anul vizitei imparatului habsburg Francisc Iosif in Transilvania. Iancu staruie ca impapatul sa-si schimbe treseul vizitei, ca imparatul sa treaca si prin tinutul Campenilor. Dupa staruinta multa, dorinta sa octine consimtamantul celor care se ocupa de vizita si a imparatului. Isi schimba traseul de la Brad, prin Baia de Cris, Halmagiu, peste Muntele Gaina la Campeni. Avram Iancu se ingrijeste sa se repare drumul de munte, podurile stricate si le cere motilor sa dea oaspetilor cai buni de calarit. Dupa un popas de o ora la Halmagiu, convoiul imperial sa indreptat spre Muntele Gaina. Pe Gaina imparatul soseste la ora trei dupa-amiaza. Aici urma sa fie intampinat de Avram Iancu, el pregatise pentru inaltul oaspete porti trimfale, colibe si frunzisuri, mese pentru recreere. Eroul din munti venise de cu dimineata sa supravegheze pregatirile. Traditia locului spune ca Iancu i-at fi pregatit imparatului in locul numit „Ghipul Imparatului” o masa unde sa pranzeasca impreuna cu acesta. Pe lespedea de piatra, Iancu ar fi pus pe cineva sa ciopleasca cuvintele ramase proverbiale „Un nebun si cu-n mincinos niciodata nu se vor putea intalnii”. Cuvintele acestea explica refuzul lui Iancu de a inampina pe imparat pe tot parcursul vizitei argumentand de cate ori era chemat ca mai are inca multe de isprvit. Primirea pe platoul Gainii o va face protopopul Balint din Rosia Montana, care il asigura pe imparat de devotamentul poporului roman. Pe platou este si mama Iancului, fluturand un strag in fruntea unui banderiu de moate calare. Convoiul trece prin Vidra de Sus, prin fata casei Iancului unde erau adunati preoti. Imparatul se opreste o clipa, gusta din paharul de vin cu care-l imbie Alisandru Iancu, in uralele satenilor. Marea buluceala produsa de multimea poporului adunat sa-l vada, l-a speriat pe imparatul Francisc Iosif, temere sporita si de lipsa lui Iancu la primire. Guvernatorul Transilvaniei, printul Schwartzenberg incepe sa-i fie frica si-l intreba pe Simion Balint: „Suntem in siguranta aici?”. Convoiul isi continua drumul spre Campeni unde imparatul avea sa innopteze, tocmai unde fusese cartierul general al Legiunii Auraria Gemina. Si pentru sederea acestuia la Campeni se ocupa personal, nu uita sa comande lumanari daca sosirea imparatului s-ar fi amanat mult in noapte. Iancu ramane dator sa explice contradintia cu care ii pregateste oaspetelui o primire imparateasca, si refuzul repetat de a se intalnii cu imparatul. Sa fie oare raspunsul sau tacut la dispretul cu care il trata imparatul, zabovind ai spune sau comuunica hotararea la memoriul ce il inaintase? Absenta sa la solemnitatile primirii imparatului are greutatea unui protest categoric impotriva indiferentei aratata de acesta in descalirea cauzei motilor. Dupa vizita imparatului in augurt 1852, Craiul Muntilor este inchis si palmuit in inchisoarea din Alba Iulia. O noua revolta l-a cuprins i i-a adus pierzarea. A urmat fatalul sfarsit de drama zguduitor si mistic. De acum Iancu era prizonierul demnitatii sale ranite.
Inainte de Craciunul anului 1852 autoritatile militare il trimit pe Iancu din Alba Iulia la Sibiu unde i se insceneaza la repezeala, un proces. Ca in final sa i se comunice sentinta de achitare. Avram Iancu se intoarce la Vidra de Sus impreuna cu batranul sau tata, care-i fusese alaturi tot timpul.
Cultul lui Iancu a prins radacini puternice in inimile motilor sai, fapta sa ramanand vie in inimile generatiilor trecute si viitoare. Dupa Marea Unire de la 1918, eroul este cinstit cu se cuvine. In anul 1924 „Astra” din Sibiu a organizat sarbatorirea a 100 de ani de la nasterea lui Avram Iancu, prilejuita de vizita regelui Ferdinant I in Tara Motilor, la Vidra de Sus, locul de nastere al eroului. In anul 1995, la 171 ani de la nastere, pe fatada Scolii Generale din Avram Iancu s-a asezat inca o placa comemorativa.

Industria mestesugului specializat
Aparitia acestuia a fost determinata de insuficienta productiei agricole si de abundenta materialului lemnos. Mestesugurile din lemn, in conditiile izolarii au asigurat un venit mai mare decat lemnul cioplit, fasonat. Vasele aveau trecere mai mare si in schimbul lor se puteau obtine cereale. Pe de alta parte, produsele din lemn-vasele se puteau duce pe cai sau in carute, fiindca drumurile de tara s-au deschis mai tarziu. Mesterii prelucrarii lemnului cunosteau aproape toate mestesugurile din motive economice bine determinate.
Diferentierea si specializarea treptata a acestui mestesug in cadrul celorlelte mestesuguri rezulta din multiplele necesitati mereu crescande ale populatiei din zona, implicit si din localitatea noastra si indeosebi de necesitatile populatiei de care sunt legati motii vidreni prin activitatea lor mestesugareasca.
Dintre toate mestesugurile prelucrarii lemnului vasaritul sau dogaritul (facutul ciuberelor) cere cea mai mare specializare dobandita intr-o perioada de timp indelungata, invatandu-se din tata in fiu.
Vasarii sunt acea categorie de mestesugari care se ocupa doar de producerea vaselor, fara sa efectueze reparatii. Ei isi valorifica produsele lipsind cateva saptamani de acasa la fiecare drum, dupa care la intoarcere isi pregatesc din nou alta serie de vase. La acestia se observa un ciclu continuu de productie si valorificare a produselor.
Fenomenul „desprinderii” mestesugului de agriultura si cresterea animalelor s-a manifestat initial prin specializarea unui numar restrans de barbati din fiecare sat. Si in cazul participarii familiei la practicarea mestesugului, unii membrii ai sai (sotia, copiii, batranii) continuau sa se indeletniceasca cu agricultura, oricat de mica ar fi fost suprafata de teren arabil de care dispunea. Chiar si atunci cand specializarea s-a extins asupra intregii comunitati satesti, aceeasi locuitori continua sa practice vechile ocupatii (agricultura, cresterea animalelor, negotul cu produse din lemn, vase sau produse forestiere).
Prin dezvoltarea specializarii, mestesugarii satisfac nu numai nevoile permanente ale economiei agro-pastorale ale propriului sat, cat si nevoile unei zone sau a unui intreg tinut. Cu timpul, desfacerea produselor din lemn prelucrat s-a extins si la zonele invecinate, ori mai indepartate. Astfel, in secolul al XVIII-lea putem vorbi despre un orizont romanesc transcarpatic al motilor vasari vidreni.